Când începem să antrenăm specificul?
Primesc foarte des întrebări legate de activitățile sportive potrivite pentru copii, ce recomand eu și de ce, așa că am zis să scriu un articol care să vină în sprijinul tuturor părinților care își vor răpi timp să citească aceste rânduri.
Provin din generația “maidanului”, locul pe care îl deplâng chiar și eroii Generației de Aur a fotbalului românesc. Erau vremuri în care, de dimineața și până apunea soarele, eram la joacă alături de alte zeci de copii de la bloc, făcând o multitudine de mișcări FUNCȚIONALE care aveau să ne călească trupul pentru sporturile pe care le-am început în cadru organizat DOAR DE PE CLASA A 5-A.
Funcționalitatea corpului uman stă în “deprinderile motrice” pe care le purtăm cu toții în ADN: Mers, Alergat, Sărituri, Cățărat și Aruncat.
Îmi imaginez o “problemă matematică”, o ecuație a dezvoltării motrice, dacă îmi e dat voie să o denumesc astfel, în care avem variabilele A,B,X,Y,Z – le vom lua separat și le vom descrie.
Avem, așadar, ”variabilele”:
Încă de când ne naștem, începem să antrenăm această etapă importantă în dezvoltarea noastră ca specie.
Primul “antrenament” al noului născut este respirația diafragmală, iar importanța acesteia este uitată în lumea adultă. Din această cauză, regăsim la evaluarea adulților tot mai multe disfuncții, care cauzează dureri și restricții de mobilitate.
Revenim la rolul ei din copilăria primară: bebelușul începe să își dezvolte musculatura în zona proximală, iar apoi începe prin a se rostogoli pentru a ajunge pe burtă; de aici, începe să se târască pentru a se deplasa. Apoi, la un moment dat se ridică în patrupedie, ajunge la un punct de sprijin și se ridică (squat și poziția cavalerului). Ținut de mână, micul om va face primi pași, iar apoi, cu curaj, va merge singur.
Mersul își încheie “maturizarea” în jurul vârstei de 4 ani (conform studiilor existente), dar părerea mea este că finalizarea formării mersului se încheie cel mai devreme la 6 ani.
Pentru a începe acestă etapă, pe care până la vârsta de trei ani o denumesc “mers viteză”, copilul trebuie să muncească mult.
Controlul motor este un factor important pentru acestă etapă și “mersul viteză” este de cele mai multe ori finalizat cu un “buf”, auzit din fundal de către părinții prinși cu treburile zilnice.
De la vârsta de trei ani, copilul începe să antreneze controlul motor cu sărituri pe două picioare sau chiar pe un unul.
Începe să introducă sărituri de pe trepte, să coboare scările treaptă cu treaptă și chiar să schimbe direcția brusc în timpul alergării, de data aceasta fără să se mai împiedice.
“Alergarea este o înșiruire de sărituri”. Iată o idee pe care am rumegat-o ani de zile ca să o pot vizualiza la adevăratul sens al descrierii.
Odată cu antrenarea controlului motor și numărul mare de sărituri pe care le face un copil în dezvoltarea aparatului locomotor, adică antrenarea ”variabilelor” A și B din ecuație, specia noastră vrea mai mult.
Începe să exploreze obiectele de pe care poate sări, din dorința de a “zbura” probabil.
Pentru acest tip de “antrenament”, pe “maidan” aveam o mulțime de jocuri, care astăzi sunt istorie: coarda, elastic, șotron, borduri.
”Codrul e frate cu românul”, ne spune folclorul românesc. Probabil de aceea eram toată ziua urcați prin copaci, pe garduri, pe clădiri când eram copii.
Cățăratul dezvoltă atât partea superioară, cât și partea inferioară a corpului.
Când o facem, principalul scop e să nu cădem, desigur, iar asta ne face să fim în izometrie cu o multidudine de mușchi, iar creierul nostru e în alertă mereu. Iar ”Mihăiță”, cum îl alint eu pe creier, adoră această alertă pentru că este un explorator!
Are sens să încep prin a spune că prin acestă deprindere am reușit să vânăm și să ajungem unde suntem ca specie?
O facem de când suntem mici, iar unii ajung să facă sporturi care depind de această deprindere motrică.
Din punct de vedere biomecanic, tot corpul devine o catapultă și fiecare fibră din corp devine un elastic, pentru a putea învinge gravitația și propulsa obiectul pe care urmează să îl arucăm.
Am terminat definirea variabilelor, așa că descriem ecuația:
A + B + X + Y + Z = 11 ani din viața noastră
Conform Standford’s Health of Children Medicine, un număr mai mare de 3,5 milioane de copii cu vârstă sub 14 ani au nevoie de tratament medical în urma unor accidentări survenite practicării sportului specific. Față de anul 2019, numărul cazurilor a crescut cu 5%.
De ce? Pentru că acești copii încep sportul specific mult prea devreme, “ecuația dezvoltării” pierde din variabile. Totodată, consemnăm lipsa “maidanului” și dorința aprigă a părinților de a-și vedea copiii super-atleți și le adăugăm la lista cauzelor.
Ce sfaturi dau, în general, la întrebările de care pomeneam la începutul articolului? Recomand cât mai multe activități fizice până la vârsta de 11 ani. Știu, trăim vremuri în care la oraș nu mai putem oferi copilăria noastră urmașilor noștri. Dar, totuși, cum reinventăm “maidanul”? Printr-o serie de sporturi și activități practicate până la această vârstă:
- Judo = pentru a te ridica, trebuie să înveți să cazi;
- Atletism = jocurile de alergare pe care le fac antrenorii de atletism cu copiii sunt parcă preluate din integral din copilăria noastră;
- Cățărare = știu ca nu mai sunt suficient de multi copaci în apropierea blocurilor, pentru că locul lor a fost luat de parcări și betoane. Avem soluție și pentru asta, putem merge la sala de cățărare sau în parcurile de aventură;
- Cât mai multe jocuri cu mingea: nu doar un sport anume cu mingea și nu doar cu mâna sau piciorul!
- Sporturi cu greutatea corpului: gimnastică, balet, înot. De ce am pus înotul aici? Este de multe ori prescris de către medici ca fiind cel mai bun sport, putem “trata” orice cu el. Dar, să nu uităm, la ieșirea din apă, tot împotriva gravitației “luptăm”.
Așadar, în concluzie: de ce nu încurajez copilul să facă un singur sport specific înainte de 11 ani? Pentru că neglijează ecuația mișcării! Mai mult, prin mișcări repetitive, poate provoca probleme precoce la nivelul aparatului locomotor!