Traumă vs. Proces de recuperare
VERSIUNE AUDIO
Trăim în epoca informației, una în care avem la un click distanță, fără prea mult filtru, “diagnostic” pentru orice durere, iar până să apelăm la un specialist, de cele mai multe ori, “știm că avem cancer”.
În momentul în care apare o durere și aceasta se instalează în corp, oricât de puternic mental este pacientul, odată cu durerea, la nivel mental se însămânțează și un “început” de traumă psihică.
De ce? Pentru ca subconștientul nostru se va opri mereu doar la ce e mai grav atunci când citește un “diagnostic” pus online de către Dr. Google.
Mai mult, trăim într-o țară în care numărul farmaciilor încă nu l-a depășit pe cel al “jocurilor de noroc”… Accentul e pe ÎNCĂ! De ce subliniez acest aspect? Deoarce, oricine a luat un medicament și a avut o rețetă medicală, a devenit la rândul său “medic” pentru alți 10 pacienți, iar farmacia a devenit un fel de supermarket la dispoziția oricui vrea să cumpere un medicament fără prescripție medicală.
Din nefericire, avem nevoie de educație, iar pentru a ne educa trebuie să investim în noi.
Din experiența mea de 14 ani de practică, pot spune că pacientul neinformat corespunzător asupra diagnosticului primit de la specialist este la fel de impacientat și de “prăpăstios” ca și pacientul care caută soluții cu ajutorul motorului de căutare.
Fiecare specialist are obligația de a informa pacientul asupra diagnosticului și de a găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a-i da încredere că problema se poate rezolva sau ameliora, dacă sunt respectate sfaturile avizate.
O explicație bună asupra diagnosticului și ce implică recuperarea din punct de vedere medical poate ajuta cu minim 50% pacientul în procesul de tratament. Cu cât diagnosticul este comunicat mai radical și cu mai multe restricții de la o viață normală, cu atât mai multe bariere se ridică în subconștientul pacientului.
Trăim în epoca stresului din era vitezei. Deși avem lucruri esențiale la îndemână fără a (mai) fi nevoiți să așteptăm la cozi imense pentru a le obține, omul din zilele noastre trăiește tot nemulțumit și e mereu nefericit.
Când la “rețeta” de mai sus apare ca ”ingredient” o problemă oricât de mică de sănătate, deși există soluții la îndemâna pacientului, dacă sfaturile pe care acesta le primește sunt de așa natură încât îl pot “arunca în prăpastie”, creierul acestuia somatizează, duce la extrem simptomele și tot procesul de recuperare devine unul greoi și anevoios.
Noi, ca specialiști, nu trebuie să spunem ”NU AI VOIE!”, ci să explicăm DE CE? Cel mult, să precizăm că la acel moment NU SE POATE! Pentru că un ”NU AI VOIE!” poate duce la o barieră imensă care se va ridica cu greu și mult mai târziu decât e normal!
Am avut mulți pacienți care NU AVEAU VOIE să mai facă nimic ce implică activitate fizică pentru că imagistic erau diagnosticați cu discopatii lombare. Alții care, pentru platfus, au primit indicație de înot, fără să fie întrebați înainte dacă știu să înoate sau cel puțin să fie verificați la urechi dacă au branhii… Platfus și înot… Uscat și apă.
Aș putea să enumăr multe cazuri de acest gen, însă nu acesta este scopul acestui articol! Revenim la traumă!
De multe ori noi, ca și terapeuți sau antrenori, suntem fără să vrem și psihologi. De multe ori trebuie să îl “închidem” pe NU POT în afara sălii de tratament sau de antrenament și, cu tenacitatea și cu siguranța celor studiate, să dovedim prim exerciții că SE POATE!
Dar, ce facem atunci când creierul pacientului/sportivului e mai puternic decât forța noastră de convingere?
Sau când trauma pacientului și sfaturile primite de la “specialiști” l-au afectat mai tare pe partea pe care noi nu suntem specializați să o tratăm? Cum procedăm?
E greșit să spunem că în ecuație e nevoie de încă o variabilă pentru a rezolva problema?
Trăim vremuri moderne, cum ziceam și mai sus, vremuri în care putem găsi soluții cu un click, dacă filtrele sunt bune!
Corpul uman este, probabil, cea mai complexă “mașinărie”. Este conectat la un “computer central”, un foarte performant “supervizor” care se numește CREIER! Când creierul începe să intre ”în mod avion” (de panică), se instalează anxietatea la nivelul întregului corp. Orice stimul extern se amplifică de mult prea multe ori, iar dacă un psiholog sau un psihiatru nu intră în ecuația tratamentului nostru, pacientul, cu toată știința noastră, cu toate cursurile și simpozioanele la care participăm, e greu sau aproape imposibil de recuperat prin kinetoterapie.
Oricâtă dopamină ar secreta creierul în timp ce pacientul face exerciții, secreția de cortizol alimentată de anxietate va fi mereu de multe ori mai mare!
În zilele noastre, tot mai mulți specialiști în domeniul medical văd corpul uman ca un tot, și nu compus din piese de puzzle, ei înțeleg că avem nevoie de ajutorul mai multor ramuri medicale pentru a ajuta pacienții. Dacă, în trecut, kinetoterapeutul ”era și el acolo” în spital și apelau la el doar medicii balneologi, în zilele noastre el face parte din echipa multor specializări medicale. Kinetoterapeutul are nevoie să aducă lângă această echipă și alte specializări, cum ar fi antrenorul, nutriționistul, chiropractorul, psihologul, psihiatrul.