Am început cu boxeri, apoi cu fotbaliști și am ajuns să antrenez sportivi din toate ramurile, inclusiv balerine. Mulți cred că baletul e doar o artă. Eu, însă, văd că fiecare sport de performanță este o artă și probabil de aceea sunt atât de fascinat de felul în care corpul performează și reușește să se adapteze la ceea ce este supus.

Astăzi vorbim despre super atleți, oameni despre care, odată ce am ajuns să îi cunosc și să lucrez cu ei, pot să trag următoarea concluzie: ei chiar sunt de OȚEL! Când vorbesc despre acești atleți, nu am cum să uit prima întâlnire cu un „IRONMAN”, care, inițial, m-a întrebat dacă pot să îl ajut în ce privește durerile de spate. Iar apoi a apelat la mine pentru antrenamente care să îl facă să devină mai bun.

Spre rușinea mea, până atunci nu auzisem de IRONMAN. Eu credeam că cel mai greu sport ca anduranță este maratonul. Iar setea de anduranță nu a fost niciodată calitatea mea pe vremea când eram sportiv. Când l-am întrebat ce înseamnă IRONMAN, acesta mi-a răspuns: 3,8 km înot, 180 de km bicicletă, 42 de km alergare.

Iar eu am crezut că toate acestea se petrec în trei zile de concurs. Cu un zâmbet larg, acesta mi-a zis: NU! TOATE PROBELE SUNT ÎN ACEEAȘI ZI. Mi-aș dori să îmi fi văzut expresia feței când am auzit asta… De atunci a trecut mult timp, anul viitor se fac 10 ani de când ne cunoaștem si colaborăm și sunt mândru că ceea ce i-am oferit atletului l-a ajutat să ajungă unde este acum!

Ce am învățat eu de la el? Multe. În primul rând, că suntem înzestrați cu un corp uman care nu are limite ce nu pot să fie depășite.

În 2016, atletul împreună cu soția mea au decis să îmi facă un cadou pe care, pe cât de tare l-am urât la început, pe atât de tare am ajuns să îl iubesc în final: înscrierea la crosul de 10 km de la Valencia. În avion, îi spuneam Alexandrei că și-a dorit să împuște doi iepuri cu această excursie: să viziteze Spania și să mă vadă pe mine cum sufăr alergând.

Cum v-am zis, anduranța nu a fost niciodată punctul meu forte, iar antrenorul pe care l-am avut când eram jucător profesionist de handbal m-a făcut să urăsc și mai tare alergările lungi. Parcă și acum îl văd cum mergea în mașină în timp ce noi alergam și el ne striga pe geam: ALEARGĂĂĂĂ!

Mult timp după ce am renunțat la handbal și până la momentul Valencia, nu am putut alerga mai mult de 2-3 km. Mi se părea că nu are sens, că nu am suficiente gânduri astfel încât să alerg, cum ziceam eu, fără rost. La Valencia am înțeles că orice barieră poate fi ridicată și orice piedică psihică poate fi depășită. Am reușit un timp de 54 de minute, în condițiile în care nu mă antrenasem pentru această competiție. Și asta mi-a trezit setea, voiam mai mult! Atunci am zis că, dacă am reușit 10 km fără să mă fi antrenat, atunci pot și un semimaraton.

La Cluj, în următorul an, m-am înscris din pură curiozitate, să văd dacă pot. Tot neantreat. Am început cursa, iar pe la kilometrul 18 am abandonat. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, regret.

De ce am decis să mă opresc? A început „Mihăiță”, așa cum îmi place mie să îi spun creierului meu, să îmi găsească motive:

– De ce te forțezi? Mâine trebuie să mergi la muncă.
– Tu ai de lucru cu pacienții mâine… Dacă te accidentezi?
– Dacă nu lucrezi, cine plătește facturile?
– Chiar merită?

Tot așa îmi vorbea propriul meu creier.

Când Mihăiță a învins corpul… am mai tras puțin, dar, în ritm de plimbare. Am reușit să trec linia, dar… simt și acum că puteam să alerg până la linie, nu să mă plimb!

Tot timpul le spun pacienților mei să își asculte corpul. Corpul meu îmi dădea semnale de oboseală și dureri normale, pentru că eram neantrenat, dar, surpriză!, a doua zi… am fost perfect funcțional!

Însă atletul care mi-a făcut cadoul cu pricina, la crosul din Valencia, a pățit-o. La un moment dat, din cauza unei decizii proaste, de a nu-și asculta corpul, a suferit o accidentare care l-a „purtat în cârje” timp de 8 săptămani.

Deci? Când decidem să ne oprim? Este o întrebare căreia cu greu o să-i găsesc un răspuns valabil!