Scriu aceste rânduri din postura unui fost dependent de picături de nas, din postura unui pacient operat de polipoză nazală de două ori, din postura unui fost pacient cu probleme nazale. Pentru ca, din experiența mea, să îi ajut pe cei care au astfel de problemele.

Adicția mea față de picăturile nazale a început la vârsta de 18 ani, când am ajuns la facultate. Probabil din cauza poluării sau a schimbării mediului, am început să simt tot mai des nasul încărcat de mucozități ce îmi creau disconfort și senzația de oboseală la efort. Chiar dacă indicația terapeutică este ca tratamentul cu picături să nu fie utilizat mai mult de 7 zile, de cele mai multe ori, pacienții le folosesc mult mai mult timp. Eu le purtam cu mine din iarnă până în vară, oriunde mergeam și, de multe ori, deveneam irascibil dacă nu le aveam la îndemână când venea seara și trebuia să mă pun la somn. Când mergeam pe stadion, ca să pot intra le meciurile de fotbal, trebuia să îmi ascund sticluța cu picături de nas pentru că era considerată obiect contondent. Unii ascundeau torțe sau petarde, eu îmi ascundeam picăturile…

După 4 ani de folosire a picăturilor, mă hotărăsc să merg la medic. La anamneză, ca un dependent de droguri, ca în cercul alcoolicilor anonimi, îmi declar dependența. Medicul mă liniștește și îmi spune că există o comunitate mult mai mare decât îmi pot eu imagina, care are aceeași problemă, și că, probabil, chiar în cercul meu de prieteni am cel puțin doi cu aceeași problemă, doar că ei nu vorbesc despre ea. Apoi primesc diagnosticul: polipoză nazală și rinită alergică. Ce tratament primesc? Alte picături, dar, de data aceasta, mult mai scumpe. Ca un dependent care se află într-un centru de dezintoxicare, ajung acasă și îmi arunc toate sticluțele cu vechiul drog, pentru a începe noul tratament. Drogul meu, picăturile pe care le folosesc deja de 4 ani, costă 12 lei. Noul tratament costă 60 lei. Ce gândește mintea mea? Că trec pe ceva mai tare, ca și cum ai trece de la marijuana la cocaină. Bun, vine seara, căile mele respiratorii încep să se blocheze și eu mă cred șmecher că am arma nouă și mai scumpă. Puf, puf, trag și… nimic! Intru în panică, dar, ca un luptător ambițios ce sunt, când vreau să fac o schimbare în bine în viața mea, îmi spun simplu: „O să fie o noapte interesantă!” Trec câteva săptămâni, noul tratament parcă începe să-și facă efectul. Un lucru e cert: nu mai am nevoie de vechile picături ca să pot respira, iar cele noi sunt pentru a topi polipii, nu pentru a mă ajuta la decongestionare. Vine vara, reiau vizita la medic și, surpriză!, nu mai am nimic în nas. Deci, din 2014, sunt „curat”, cum ar spune un fost dependent.

Încep să călătoresc mult cu avionul pentru a participa la diverse cursuri de formare, dar, de fiecare dată când mă întorc acasă, mai ales iarna, revin la povestea de dinainte: nas înfundat, plin de puroi, ce necesita de cele mai multe ori antibiotic, pentru a putea respira din nou. În anul 2018 ajung ca după fiecare călătorie cu avionul să apelez la antibiotic și decid din nou să merg la specialist, de această dată pentru intervenție chirurgicală. Operație, tot tacâmul, deci, în teorie, sunt ca nou. La controlul de 6 luni, o nouă surpriză: polipii încep să se refacă! Decid să găsesc soluții noi, particip la un curs pe tema respirației nazale, curs la care merg cu nasul înfundat, plin de puroi, și cu vechiul meu prieten în buzunar – sticluța cu picături. Soluțiile pe care le primesc la acest curs sunt atât de simple și la îndemâna oricui, încât îmi este imposibil să cred în ele, chiar dacă toate, dar absolut toate au la bază studii științifice. Încep să aplic metodele încă din prima seară și, din nou, surpriză: funcționează!

Image by lookstudio on Freepik

La ultimă vizită la medic primisem un tratament nou, de această dată naturist, pe care am hotărât să nu îl iau.

Acum, după noile exerciții, merg cu fiica mea cea mare la control, iar doctorița, fiindu-mi prietenă, îmi spune: „Hai sus pe scaun, să te văd și pe tine!”. Șocată de ceea ce vede, îi cheamă și pe rezidenții care mă văzuseră la controlul anterior. Sincer din fire, îi spun că nu am luat tratamentul prescris și îi povestesc despre noile mele metode învățate la curs. Imediat, doctorița își dă seama de ceva la care nimeni nu s-a gândit: secția de ORL ar avea nevoie de un kinetoterapeut care, după intervenția chirurgicală, să repare funcția respiratorie nazală. Până la urmă, este vorba despre o intervenție asupra unui organ care nu mai fusese folosit. Creierul a făcut ca acest organ să fie înlocuit de gură, apelând la respirația bucală. Pe principiul „ce nu folosești pierzi”, îmi „pierdusem” nasul, pentru că polipii își făcuseră ei loc. Dar în momentul în care am anulat respirația bucală și am redescoperit respirația nazală, polipii au început să se retragă.

În articolul anterior, discutam despre cum mestecatul influențează postura și cum structura sistemului stomatognat influențează, la rândul ei, sistemul auditiv, cel vizual și nasul. Dacă atunci am discutat despre forța cu care un adult poate mușca, aici vreau să amintesc importanța posturi limbii în ecuația respirației. Poziționarea corectă a limbii se face amplansând-o pe bolta palatină, cu „casa” în spatele incisivilor frontali ai maxilarului. Respirația bucală nu se poate insinua dacă limba este poziționată corect. Iar structura dinților la persoanele cu respirație bucală diferă foarte tare față de cea a persoanelor cu respirație nazală.

Ce mai influențează respirația nazală? Contracția mușchiului diafragm, practic, miezul corpului, unul dintre mușchii responsabili atât de procesul de respirație, cât și de stabilizarea coloanei lombare.

Studii sunt multe când vorbim despre legătura dintre respirație și dureri lombare. Durerile lombare se află, probabil, pe primul loc când vine vorba de un top la nivel mondial al motivelor pentru care oamenii apelează la medicii de la urgențe. Câți dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, ați avut dureri lombare? Dar probleme cu respirația nazală? Apropos, sforăiți?