Deseori, la anamneză, când îi întreb pe pacienți dacă fac mișcare, răspunsul pe care îl primesc este unul pozitiv. Ei spun că umblă mult pe jos. Când întreb câtă mișcare, scot telefonul din buzunar și îmi arată o medie de 8.000 de pași pe zi. Contracarez cu exemplul personal, arătându-le că eu, în general, într-o zi la serviciu, doar mișcându-mă în jurul patului de tratament și din cabinet până la recepție, ajung să depășesc 9.000 de pași. Privirea lor mirată arată că au primit un răspuns la care nu se așteptau.

Numărul de pași nu este neapărat o unitate care ne poate indica faptul că noi, ca specie, facem mișcare. Ci, mai degrabă, ne confirmă că suntem bipezi și că deplasarea noastră este contorizată.

Numărându-ne pașii parcurși zilnic obținem doar o monitorizare a deplasării, dar mersul pe jos pe distanțe lungi, ca efort susținut, este exact ceea ce avem nevoie după ce ne ridicăm de la birou, după ce petrecem un număr ridicat de ore pe un scaun sau în picioare, la muncă.

Săptămâna trecută, stând de vorbă cu cei cu care lucrez pe partea de antrenament, am aflat că doi dintre ei au rămas pietoni și, pentru că au rămas fără permis de conducere, au descoperit că pot transpira mergând, că au picioarele obosite și că pantofii pe care îi credeau comozi le-au făcut bătături și răni la picioare.

Din nefericire, în zilele noastre, mersul pe jos pe distanțe lungi a ajuns să fie ca un antrenament pentru întregul lanț kinetic. Iar eu cred că acesta ar fi punctul de plecare în recomandările de mișcare pe care terapeuții le dau pacienților cu dureri articulare.

Mai nou, distanță lungă de mers pe jos a început să însemne de la 500 de metri în sus. De ce? Pentru că, în rest, ne petrecem timpul în mașină sau în mijloacele de transport în comun, iar distanța de la punctul A la punctul B este, de cele mai multe ori, sub 500 de metri, iar unii nu fac mai mult de 50 de metri.

Mersul ajută și când vorbim de dureri lombare, și când vorbim de persoanele care vor să slăbească. Mersul pe distanțe lungi ar trebui introdus în viața noastră înainte să hotărâm că vrem să alergăm. De ce am începe să alergăm, dacă noi nu avem kilometri umblați? De ce am să ardem etape din pregătirea fizică și să ne supunem riscului de a ne accidenta?

Image by freepik

Putem face o paralelă între mers și structurarea antrenamentului fizic. Atleții de top, care se antrenează zilnic pentru a ajunge la rezultatele dorite, nu au început în prima săptămână antrenamentele cu exercițiile care sunt prevăzute abia pentru  planul de pregătire din a cincea săptămână. De ce? Pentru că exista riscul de a se accidenta.

Vă dau un alt exemplu: cel mai puternic om din lume nu a început să se antreneze direct cu greutatea cea mai mare pe care a ridicat-o atunci când a devenit campion.

Ar trebui ca acasă, în fiecare zi, să exersăm ceea ce facem atunci când mergem în vacanțe scurte și, ca să apucăm să vizităm cât mai multe obiective turistice, ajungem să umblăm câte 20, 30 de kilometri pe zi. Atunci, mușchii dor, dar durerea e aceeași pe care o resimțim după un antrenament; febra musculară e prezentă la fel ca după antrenamentele pe care le facem în sala de forță. Unde? De cele mai multe ori, în întregul corp.

Vă aduceți aminte de zicala „Mersul pe jos face piciorul frumos”? Să fie oare aceasta cheia spre un stil de viață sănătos? Eu aș schimba puțin această zicală și aș adapta-o la zilele noastre astfel: mersul pe jos te face mai sănătos! E trist că am ajuns așa cum am ajuns, adică, să ne forțăm să mergem pe jos și doar așa să fim sănătoși. E trist, dar adevărat!